Pentru tine mi-am pierdut aripile...

Îl văd... Stătea acolo, în pragul uşii, sprijinit de mâner asemeni unui bătrân suferind, şi mă privea. Fire de transpiraţie i se scurgeau pe trupul plin de dorinţă, privirea ochilor lui goi, secaţi de poftă de viaţă, se răsfrângea asupra mea şi parcă mă durea. Exista o uşoară tendinţă de a mă apropia de el, să-l ating, să-l simt, insă îl simţeam atât de departe, intre mine şi el era o prăpastie invizibilă în faţa ochilor noştri, dar care totuşi exista... Ştiam că nimic nu va mai fi la fel, ştiam că povestea luase sfârşit... În ochii lui străluceau firimituri de lacrimi... şi el suferea... Aş fi vrut să uit de mândrie şi să cad în faţa-i în genunchi, să implor iertare, să gonesc amărăciunea din sufletul lui.
El începu să se poarte rece, în vorbele lui simţeam nepăsarea... ura... dispreţul... dragostea. Glasul lui îmi inunda gândurile... mă bântuia, glas amar. Continua să mă rănească, însă vorbea atât de calm, parcă cuvintele pe care mi le spunea îl dureau mai mult pe el, decât se aştepta să mă doară pe mine. Spunea ceva despre eliberare, despre faptul că am reprezentat viaţa lui, însă eu nu puteam spune nimic, un nod în gât mă oprea să rostesc ceva.
Oare ce ar fi trebuit să fac... să renunţ la copilăriile mele, la mândria mea prostească şi să-i spun ce simt? să renunţ la indiferenţa pe care o arătam? El chiar mă iubea... însă eu nu eram sigură de ceea ce simţeam sau poate că nu vroiam să-mi recunosc sentimentele.
Sătul de nepăsarea mea, s-a hotărât să plece... ultimele lui cuvinte încă pulsează în mintea-mi: "Să-ţi aminteşti că pentru tine mi-am pierdut aripile, demon cu chip de înger!". Apoi a ieşit. Am rămas îngheţată, îl pierdusem. Involuntar, lacrimi au început să-mi cerceteze obrajii. Un zgomot puternic m-a deşteptat din starea mea de melancolie. Atunci l-am văzut... zăcea pe jos într-o baltă de sânge. În mâna lipsită de viaţă ţinea pistolul. Am căzut în genunchi, am sărutat sângele închegat, aş fi vrut să-i spun că el era sensul existenţei mele... Însă era prea târziu...